The other

Look at me. I am half of you. I am your half.

I eat half of your bread. I sleep on the half of your pillow. I get half of your blanket. I drink half of your milk. I get half of your attention. I have half of your love. I have half of your heart. Yet you have my whole heart. I am whole. How can I live and love out of halfs?

my name

"Holding on a rope got me ten feet off the ground."



I met someone today.

He whispered his name in my ear. He called himself Cold. His voice seemed to be a children's cry in the distance. So far away you don't really know where it comes from. He was behind me. I couldn't make out his face. He took my hand into his. Was it smooth or, fair enough, cold? I couldn't tell. I couldn't feel it. His fingers where white, whiter than mine and his hands were downright flawless. He rested his head on my shoulder. That I could feel. Leaned his head on mine. HIs breath was even and slow. He played with my hand for a while.
I could slowly make out his skin on mine. I felt him cut through it, seeking my blood to slowly reach my soul. I closed my eyes when I felt his chest on my back. I opened them and saw only my own hand. He wasn't there.


You were asking for my name?

Essay on the past/present/future

Do you ever believe that wishes made upon falling stars can come true? You don’t? That’s funny. Because I wanted to tell you a story, one that was made upon a falling star. No, let’s put it in another way, one that was made up on a falling star.

You see, one day I was walking along a busy street, taking care of my darlings, my thoughts, letting them play with each other, feed each other, and die each at a time as the other one would come to take their place. So I was walking, filled with contempt because of the maturity my thoughts had grown in before they died, and I stopped all of the sudden. I can’t possibly remember why, call it… a hunch, call it coincidence, call it faith or the Lord. And I looked around. I watched the people around me, and looking in their lakes of truth, I saw everything they were, everything they wished or hoped to be, everything they were to become. It was all written in the waves of their lakes. Because the lakes told the heart how fast to beat, and the heart told them what lines to wear. There were rigid lines, soft lines, broken lines, round lines… a versatility I had never before discovered, all shades, forms and wrinkles.

And I saw you. I saw me. I saw us both. Watching the lines of people, seeing them, but not really seeing each-other. And I came to you. I let you change the way my lines were, because I knew, whatever you would do, it would be yours. And it would be mine too then. Let me hold your hand. So you can see what I see. So I can be the hand that helps you see your hand.

I was on a falling star. I’ve seen every shade of its shine, its sadness and its joy. I’ve know its dark blue sky. And I’ve seen it fall, deeper and deeper. But then I looked around, and I saw all the other stars. And I made a wish. I wished I could fly. That’s how I met you.

Do you believe in a wish made up on a falling star?

puzzle

My fingers have been cold for so long, I have forgotten they are mine. Did you ever feel drained? Like someone was slowly taking away what was left of you, throwing it away, like it were something useless. Like someone had robbed you of everything that was good about you, and now you’re left with all that is rotten? Not broken. No. Drained.

The soft rain, pierces through my skin, it has long ago learned my secret. Every single drop goes right through me, landing on the rough pavement. There’s nothing there to stop it from falling to the ground. I’m just…

The only thing I feel real, is my heart, imprisoned in a cage too small for it. And no matter how much the grill of the cage pierces through it, trying to deafen its beat, trying to hold it down, it will never be able to stop it from beating. No matter how many drops of rain will bruise her, hurt her, cut her, it will never stop.

I told you my blood is black. I will say it again, scream it out loud, and be proud of it. Because I am not reason, I am feeling. I have many pieces, many shades, some are borrowed, some are stolen, few are mine. Some are yours. Don’t ever forget, that even if I just met you on the street once, even if we never shared a word, a part of me is yours. And the blood that flows through my heart, with every beat, is your blood.

I feel you.

Do you feel it?

random fact

Cu toţii cautăm un drog. Un drog care sa ne arate mereu o altă faţă,ca să nu ne plictisim. Cei care caută acel drog în ei, găsesc că acesta nu le oferă destule feţe şi caută, poate, altundeva. Cei care caută în afara lor, poate nu au ştiut niciodată că nu vor ştii diferenţe. Cădem în fericire, ca musca în lapte. Iar cănd musca începe să se înece în fericire, căutăm alt bol cu lapte. Problema omului: plictiseala. Dar fiindcă plictiseala ne-a adus poate la stadiul încare suntem, de la homo sapiens sapiens, la homo pc, poate că e şi ea bună la ceva. La urma urmei, tot ce e constructiv, e şi distructiv, si vice-versa.

Tarziu

Mi-am pus scoci pe o mare de maro. Mi-am pus scoci si pe a doua. Am incetat sa mai vad. Am incetat sa mai simt. Am strigat unor voci. Mi-am pus venin de sarpe pe tample. M-am legat cu lanturi grele de maini. Si mi-am facut o gaura-n suflet. O gaura din care ies cuvinte, siroaie pe rand. Ti-am soptit adevaruri pe care eu nu le cred. Pe care eu le-am stiut dintotdeauna. Mi-am turnat o avalansa de sare pe limba. Sunt prinsa in propria mea existenta. Nu-mi ofera ce vreau. Nu vreau ce-mi ofera.
Mi-am facut o gaura in suflet. Dar nu mai iese nimic.

Ard. Mă mistui. Sufăr. Mă prăbuşesc. Am rupt o parte din mine. Şi am încercat să o arunc la gunoi. Dar sângerez. Şi sângele curge în contiunare. E al naibii de negru. Stiu ca ar fi trebuit să fie roşu, dar nu e. Am făcut o gaură în inimă. Din gaură curg cuvinte. Poate că le-am pierdut cândva cum te-am pierdut pe tine. Şi ele, mişelele, s-au ascuns în inimă. Pentru că n-au vrut să mă părăsească.
Mă sufoc. Cineva să toarne apă rece peste mine. Nu ştiu cât să rezist fără dependenţă. Şi mi-am pus “acul” în faţa. Şi se uită la mine. Râde de mine. Aşa. Ţine-l acolo. Lângă tine. Doar aşa poţi fi sigură că ai scăpat de el. Fiindcă mereu o să te amintească cât de mult ai avut nevoie de acea parte din tine. Acea bucată care te făcea o fiinţă întreagă la minte.
Imi amintesc că cineva spunea: “nu sunt complet nebuna. unele părţi lipsesc.” Ei bine. Nu sunt complet întreagă.
Mai vreau.
Se zice că îţi cade o piatră de pe inimă. Dar dacă piatra aia s-a adâncit aşa adânc în inima ta, încât ai început să sângerezi în lipsa ei? Ce te faci? Degeaba astupi rana cu vată. Vata absoarbe sângele. Dar nu îl opreşte să curgă. Şi în momentul în care ai să iei vata de pe rană, o să înceapă din nou să curgă sângele. Negru. De ce e negru? De minciună. De iluzie. De speranţă. Poate credeai că speranţa e ca o rază de soare. Albă. Dar nu e aşa. E neagră. Pentru că nu o ştii, doar o simţi. Doar ceea ce îţi dictează creierul e alb. Ceea ce îţi zice sufletul e negru. Fiindcă razele logicii albe nu patrund să distrugă sentimentele. Cel puţin de obicei nu o fac.
Gata. S-a dus magia. S-a dus piatra. S-a oprit şi sângele. Până deschizi din nou caseta cu acul care ţi-a turnat venin in inimă. Şi îţi dai seama că mai vrei. Că rana se deschide din nou.

Medium Rare

Mi-am turnat ulei incins pe gât. Nu de mult. Încă îl simt. Mă arde. Mi-e silă şi sete. Mi-e rău de a fi. Mi-e somn si ma plezneste un gand: ale mele cinci minute. Caci cinci minute au devenit de putin timp cam des folosite.

Poate am baut prea mult. Mi-e cald.

Mi se urcă la cap uleiul. Il simt. Mă coc. Dar nu de tot. Mai am doar 17 minute pana pot sa ies din cuptor. Dar nu vreau. Nu vreau sa fiu medium rare. Cineva a facut comanda gresit. Oamenii nu s-au născut cu etichete: rare, well done, done, medium rare. Oamenii s-au nascut cu comanda. Taiati toti din aceeasi bucata mare de carne, pusi toti in cuptor. Unii ies mai devreme. Altii mai tarziu. Eu is la mijloc. Nici bine facuta, nici in sange. Medium rare.

14 minute. Imi zice dracu ca trebe sa ies. Am iesit de mult. Sunt acolo. Pe farfuria unui nimeni. Oare in cate bucatele ma va taia. In 20 sau se va multumii cu mai putine? Da-l naibii de bou. Nici el nu stie ce vrea. Dar eu? Oare eu stiu?

Well done si done, au crusta crocanta, si carnea bine facuta si nu ies asa, in lume. Si mai sunt si savurate. Asta de oamenii destepti sau care pleaca in locatii cu risc, ca doar nu vor sa ia salmonella. (oare asa se scrie?)

Pe cand altii, sunt goi. Nevinovati. Rare. Cruzi. Inocenti. Si ii pun boii dracului acolo pe tava, si ii servesc ca altii sa se amuze. Intotdeauna am spus ca francezii mananca prea crud.

Si pe mine, la mijloc. Poate se bucura omul de nitica crusta mai groasa, dar zau, ca da de sange si se scarbeste.

Eh, la urma urmei, ce vreti. Toti avem sange. Doar traim…